Compasiune. Valori. Acțiune.

În dimineața asta am trăit din nou unul dintre cele mai dificile momente cu care mă confrunt periodic. Am strigat la copiii mei, tare, pe cel mic l-am speriat și l-am făcut să plângă. Apoi i-am spus că e vina lui pentru că a făcut un anumit comportament care m-a supărat. El plânge și mai tare și acesta e momentul îmi care îmi dau seama că m-am transformat într-un monstru, mă simt îngrozitor și îmi vine să plec pentru că sunt cea mai rea mamă din lume și le-ar fi mai bine fără mine oricum. Ce rost are să rămân dacă mă port așa? Ar fi trebuit să știu că nu sunt capabilă de asta și să nu fi avut copii de la bun început…

Aici sunt la o răscruce:

Pot să mă împietresc, să devin rece și impasibilă și să îmi spun în continuare că eu fac tot ce pot, dar copiii sunt de vină pentru că nu sunt rezonabili și nu au decât să suporte consecințele acțiunilor lor ca să se învețe minte!

Sau

Mă las ce simt toate emoțiile care s-au adunat și mă pun și eu pe plâns…

Ce fac mai departe?

De cele mai multe ori, (9 din 10 sperând că evaluez corect), îmi iau timp să plâng și chiar dacă nu am timp, plâng în timp ce fac altceva. Încerc să trăiesc emoțiile care m-au adus până în acest pas, încerc să văd ce mai e dincolo de furie. Găsesc senzația că sunt întinsă în mai multe direcții, ca un cauciuc care stă să se rupă pentru că Tudor trage de o parte, Eliza de alta și de multe ori nu numai ei trag. Și în momentul acela în care am simțit că se rupe, am izbucnit într-un gest de furie menit să mă protejeze. Derulând filmul cu încetinitorul, am reușit să identific care era senzația sau emoția cea mai dureroasă – cea de întindere, de rupere – și stau puțin cu ea. Respir, îmi amintesc că e doar o senzație și că, deși e dureroasă, nu mă va răni în profunzime. Pot să stau cu ea, să respir, să îmi amintesc că face parte din viață, din ce înseamnă să trăiești pe planeta asta, să fiu om… Încerc să ancorez acest moment pentru a-mi aminti pe viitor că va mai veni și altă dată, poate peste jumătate de oră, poate diseară, poate mâine. De fapt, nu poate. Sigur! Va mai veni pentru că face parte din firul normal al experienței de părinte.

Apoi aplic cei trei pași în care am distilat esența formelor de terapie pe care le practic.

COMPASIUNE

Pentru mine și pentru ei.

Întâi pentru mine – e greu să fii părinte, cel puțin uneori, știu că nu mi se întâmplă numai mie să mă simt sau să reacționez așa. E greu pentru mulți alți părinți. Nu sunt un monstru așa cum a spus criticul interior, ci un om care mai greșește. E important să îmi dau seama de asta, să mă ridic și să fac tot ce pot să rezolv altfel situația data viitoare.

Pentru ei – Tudor își dorea să îmi arate o jucărie, nu a vrut să mi-o bage în ochi intenționat. E mic și nu își poate regla încă suficient răbdarea să aștepte două minute până termin de vorbit la telefon. Are nevoie să fie ghidat mai cu calm.

VALORI

Ce fel de mamă vreau să fiu în aceste momente? Cum aș vrea să își amintească copiii mei de mine?

Aș vrea să le dau un exemplu de calm și fermitate, dar mai ales de înțelegere și blândețe.

COMPORTAMENT

Ce comportament ar reflecta valorile de mai sus?

Să îi spun ferm și calm lui Tudor că am de vorbit două minute la telefon și apoi va avea atenția mea. Dacă el va continua să vorbească tare astfel încât eu să nu aud, pot merge afara sau în altă cameră acele două minute. Apoi revin și îi mai explic o dată că a trebuit să merg pentru că aveam nevoie de liniște și că acum sunt pregătită să îi ofer atenția mea.

Cum voi reuși să fac asta?

Fiind mai conștientă de momentul în care simt că încep să simt senzația de rupere, să respir, să îmi amintesc că nu îmi va face rău, că face parte din experiența de părinte, să îmi amintesc ce fel de exemplu vreau să dau copiilor.

Și apoi start și de la capăt, din nou și din nou și din nou. Nu reușesc tot timpul și când nu reușesc încerc să îmi cer scuze și să le explic că nici eu nu am procedat corect. Nici asta nu îmi iese de fiecare dată pentru că, de exemplu astăzi, până mă calmez, a plecat deja la grădi. Sper să îmi amintesc diseară…